Mihail Satarov Art
Nicicând s-abandonez eu n-am să pot
nebuna goană după o himeră,
sufletul meu hoinar și răzvrătit, ilot
refuză s-acosteze în porturi de galeră.
Voi din a siguranței pâine caldă
atât de bine și de vesel vă-nfruptați,
sunteți ca niște prunci, virtuțile vă scaldă
și-n paradis sunteți, desigur, așteptați.
În noaptea zămislirii mele mi-au injectat în vine
narcoticul neliniștitelor indicii.
Privirea mea-i fugară navă pe oglinzile marine
și inima năvală de capricii.
Vibrează-n mine doar eterne încercări,
n-am terminat nimic, nicicând,
în clopotul nepotolitei nerăbdări
m-oi zbuciuma pân-oi cădea-n mormânt.
Își caută fiecare steaua lui cu sârg,
dar fericit e acela ce rostul și-l găsește.
Că totul se preschimbă la al vieții târg
precum a roții vreme se rotește.
Orbește eu m-arunc, cu brațele deschise,
și să trăiesc aș vrea ca pasărea din cer,
căci nu-ncetează, cum îmi fură scrise,
fantoma nestatorniciei să mă vrea străjer.
Eu, azi aici, iar mâine - cine știe ?
Pe frunte îmi dansează semne de-ntrebare.
Mă mân cu biciul singur și-i trag cu vrednicie
că viața scurtă e, nu cruță, nu-i iertare.
Ce sunt, nu mă-ntrebați, eu diplomă nu am.
Eu navă sunt, nici cârmă n-am, nici țintă.
Un liliac ce-n zori m-agăț într-un cotlon infam
iar noaptea aripa-mi în iute zbor se-avântă.
Voi v-ați înfipt adânc în glie, ca stejarii,
voi sunteți continuitatea și vrerea din strămoși
eu de la lege m-am îndepărtat,
pa fanteziei pânză desenez năluci
c-o pensulă ce-n sânge am muiat.
