Foto: Shutterstock.com
Îmi spuneţi: „Noi răspundem nevoilor oamenilor. Îi adăpostim”. Da. Aşa cum răspunzi nevoilor vitelor pe care le aşezi în staul pe aşternutul lor de paie. Omul, desigur, are nevoie de ziduri între care să se îngroape şi să se împlinească aidoma seminţei. Dar are nevoie şi de marea Cale Lactee şi de întinderea mării, deşi nici constelaţiile, nici oceanul nu-i folosesc la nimic. Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înaintea zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, o dată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.
Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. Poate priveau cu dezgust, ca din dosul zăbrelelor unei închisori, la uneltele de menaj, la reproşurile nevestelor lor, la nimicurile zilnice, care pot fi imagine întoarsă şi sens al lucrurilor, dar câteodată pot deveni mormânt care te închide şi te apasă.
Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.
Să nu-mi spuneţi, deci, că zidurile voastre obişnuite îi ajung, căci dacă omul n-ar fi văzut niciodată stelele şi ar fi fost în puterea voastră să-i clădiţi o Cale Lactee cu travee uriaşe, chiar dacă o asemenea cupolă ar înghiţi o avere, mi-aţi putea spune că această avere a fost irosită?
Iată pentru ce vă spun: Dacă ridicaţi un templu inutil, de vreme ce nu serveşte nici la copt, nici la odihnă, nici la adunarea notabililor, nici la strângerea apei, ci doar la înălţarea inimii omului, la liniştea simţurilor, asemenea unui adăpost al inimii unde te aşezi pentru a te pătrunde câteva ore de pacea echitabilă, de potolirea patimilor şi de dreptatea fără dezmoşteniţi, dacă, deci, construiţi un templu în care durerea rănilor devin imn şi ofrandă, în care ameninţarea morţii devine port întrezărit în apele în sfârşit liniştite, aţi spune că v-aţi irosit eforturile?
Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela
