Foto: LarsVanDeGoor
Când a oftat din urmă adâncul toamnei glas,
Uimit la fântânița Casandrei am rămas,
Și m-am uitat în urmă, să văd pădurea iar:
Ca un noian de flăcări părea spre Plavalar.
Ce glas dăduse vântul pe-al frunzelor țimbal ?
Mă rechema acasă pământul meu natal !
La fântânița veche să mă mai țină-n loc,
Pădurea-și aprinsese culorile de foc !
Suspinele acestea adânci de unde sunt ?
M-am aplecat spre tine, bătrânule pământ,
Dar cum, gemând de sete, la piept te-am apăsat,
Am și simțit în tine străbunii cum se zbat -
Și apa fântâniței abia mai undua...
M-am aplecat, cu pumnii profund să beau din ea,
Și-am pus la gură pumnii cu undele subțiri,
Dar undele prea pline erau de amintiri
