Liu Maoshan Art
Dar mai presus de orice, mi s-a impus ceva în privinţa moştenirii oamenilor, moştenire pe care şi-o transmit unul altuia, din generaţie în generaţie, căci dacă, în liniştea iubirii mele, colind oraşul şi o privesc pe aceea ce vorbeşte iubitului surâzându-i cu o blândă teamă, sau pe cea care aşteaptă întoarcerea războinicului, sau pe cea care-şi pedepseşte servitoarea, sau pe cel ce predică resemnarea sau dreptatea, sau pe cel care învrăjbeşte mulţimile, se ridică pentru răzbunarea lor şi în apărarea celui slab, sau pe acela ce sculptează un obiect de fildeş, îl ia de la un capăt şi se apropie pas cu pas de perfecţiunea care se găseşte în el. Dacă-mi privesc oraşul atunci când adoarme şi face acel zgomot ce se stinge, asemenea celui al unui greier care a fost lovit şi încă mai cântă, şi se linişteşte ca şi când soarele l-ar fi agitat, aşa cum agită un roi de albine, iar apoi vine seara care le oboseşte/ aripile, şi şterge parfumul florilor, şi nu mai există adieri de vânt pentru a le arăta drumul. Când văd aceste lumini stingându-se, iar focurile potolindu-se sub cenuşă, atunci când fiecare îşi va fi adunat – unul recolta în hambar, altul copiii care se jucau pe prag, sau câinele, sau măgarul sau scaunul său de bătrân, când, în sfârşit, oraşul se odihneşte asemenea focului sub cenuşă şi toate gândurile, toate rugămintele, toate speranţele, toate avânturile, toate temerile, toate elanurile inimii de a cuprinde sau a respinge, toate problemele care-şi aşteaptă rezolvarea, toate urile care nu vor ucide până la zi, toate ambiţiile care nu vor descoperi nimic până-n zori, nefolositoare ca nişte scări într-un magazin, cu aparenţa morţii dar încă vii, căci acest patrimoniu gigantic, care nu foloseşte la nimic în acest moment, nu este pierdut, ci reţinut şi amânat, iar soarele, de îndată ce va agita roiul, îl va reda ca pe o moştenire şi fiecare îşi va relua căutarea, bucuria, suferinţa, ura sau ambiţia, iar coloana de albine se va întoarce la ciulinii şi crinii ei, atunci mă întreb: „Ce sunt aceste depozite de imagini?”.
Şi mi se pare evident că, dacă aş dispune de o omenire neînsufleţită şi aş vrea s-o educ, şi s-o instruiesc, şi s-o umplu de aceleaşi o mie de mişcări diferite, legătura limbajului nu ar fi de-ajuns.
Căci, desigur, comunicăm, totuşi cuvintele cărţilor noastre nu ne conţin patrimoniul. Dacă iau nişte copii, îi amestec şi îl aduc pe fiecare într-o direcţie arbitrară, voi fi pierdut o parte din moştenire. La fel armata mea, dacă nu se stabileşte de la unul la celălalt continuitatea contactelor, care face dintr-o armată o dinastie fără ruptură. Desigur, vor primi învăţăminte de la caporalii lor. Şi vor suporta autoritatea căpitanilor lor. Dar cuvintele de care dispun caporalii şi căpitanii nu sunt decât rezervoare insuficiente pentru a transmite de la unul la celălalt o experienţă ce nu poate fi împărţită şi exprimată în formule. Şi care nu poate fi purtată mai departe prin cuvinte sau cărţi. Căci este vorba de atitudini proprii, de puncte de vedere individuale, de rezistenţe, de elanuri, de sisteme de legătură între gânduri şi lucruri… Iar dacă vreau să le explic sau să le expun, le demontez în părţile lor şi nu mai rămâne nimic. La fel domeniul care cheamă dragostea, despre care nu voi fi spus nimic dacă vorbesc despre capre, oi, case şi munţi, şi a cărui comoară interioară nu se transmite prin cuvinte, ci prin filiaţia dragostei. Şi din iubire în iubire, această moştenire se transmite. Dar dacă veţi rupe contactul o singură dată între o generaţie şi alta, această dragoste moare. Şi dacă veţi rupe o singură dată contactul între veterani şi cădeţi în armata voastră, ea nu va mai fi decât faţada unei case pustii şi se va nărui la prima lovitură, iar dacă veţi rupe contactul între morar şi fiul său, veţi pierde tot ce e mai de preţ din moară – morala şi fervoarea sa, şi cele o mie de mişcări ce nu se exprimă, şi cele o mie de atitudini care se justifică greu prin raţiune, dar care există – căci mai multă inteligenţă se află în lucruri aşa cum sunt de decât în cuvinte – dar le cereţi să reclădească lumea prin simpla lectură a cărţilor, care nu sunt decât imagini şi reflexe neputincioase şi vane în faţa totalităţii experienţelor. Şi faceţi din om un animal primitiv şi gol, uitând că omenirea în mersul ei este asemenea unui arbore care creşte şi se continuă în altul, căci puterea arborelui se păstrează trecând prin noduri, şi răsuciri, şi ramuri. Şi am de-a face cu un trup şi nu-mi dau seama ce înseamnă moartea atunci când privesc din înălţimea cetăţii mele, căci aici cad frunze, dincolo nasc muguri, şi totuşi trupul solid se păstrează. Prin aceste schimbări mărunte nimic esenţial nu este atins şi continui să vezi templul înălţându-se, hambarul golindu-se şi umplându-se, poemul înfrumuseţând şi marginea rotundă a fântânii lustruindu-se. Dar dacă separi generaţiile este ca şi cum ai vrea să reîncepi omul însuşi la mijlocul vieţii sale şi, ştergându-i din minte tot ceea ce ştia, simţea, înţelegea şi dorea, să înlocuieşti această mulţime de cunoştinţe devenite carne cu formulele palide scoase dintr-o carte, suprimând toată seva care urca prin trunchi, nemaitransmiţând oamenilor decât ceea ce poate fi codificat. Şi cum cuvântul falsifică pentru a cuprinde, şi simplifică pentru a explica, şi omoară pentru a înţelege, ei încetează de a mai fi hrăniţi cu viaţă.
Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela
