19 februarie 2016

Despărţirea de Rózewicz de Nicolae Mareş



Rózewicz l­a reprezentat încă de la debut pe anonimul (are şi un
poem cu un astfel de titlu), cât şi pe un individ anume, el însuşi
fiind poetul salvat de pe drumul care îl ducea la moarte; el se
autodefinea drept tânărul care văzuse căruţe de oameni
măcelăriţi, care nu vor fi izbăviţi, el s­a întruchipat în intelectualul
care căuta pe învăţătorul şi dascălul capabil să îi redea „văzul
auzul şi vorbirea”, pentru a ajunge „să separe lumina de
întuneric”. Polonezii erau atât de îndureraţi şi tulburaţi prin ceea
ce trecuseră în cei cinci ani de război nimicitor, cu pierderi de
peste şase milioane de victime, multe dispărute în „fabricile”
morţii de la Auschwitz, Majdanek sau Treblinka încât mesajul
literar la cele întâmplate – dacă nu lipsea – încă era prea firav.
Nici Staff, nici Iwaszkiewicz, nici Przybos sau Milosz nu veniseră
cu intervenţii lirice pe măsură. De aceea un adevărat eveniment a
fost apariţia florilegiului Nelinişte, apărut la Cracovia în 1947,
scris de Rózewicz, dar şi plachetele care au urmat: Mănuşa roşie
ori Cinci poeme, în care nu numai problematica dar şi poetica
acestora sugerau ceva nou în legătură cu cele întâmplate, ceva
care continua – ca formă – avangardismului polonez. El a fost cel
care a înfăptuit în lirica postbelică din această ţară – s u ­ p r a u
m a n u l spunând: Ceea ce făureşti/e scos din întuneric/De ce nu
doreşti/Să te scalzi în lumină//Războiul deschide în
mine/pleoapa/milioanelor de feţe căzute//Ce aşezi acolo/ce
ridici/de sânge mânjit//Aşez cuvintele/vremurile le înalţ/Ce mult
mai durează/munca ta/neînsorită//E suprauman/să respingi/o
lacrimă. La fel şi în poemul închinat Prietenului mort, Rózewicz
avertiza că El nu mai este „omul care a fost”. Se pare că printre
contemporani, poezia Salvat a avut un ecou aşa de mare încât
viitorul laureat al Premiului Nobel, Czeslaw Milosz, i­-a şi dat la
rându­i o replică, aceasta în florilegiul său Salvare. În continuare,
nu se poate să nu remarcăm cum – cu obstinenţă – Rózewicz se
va întoarce spre trecut, propunându-­şi să nu­-l dea uitării: Icoane
noi făuresc pentru voi/roditoare şi pline de căldură//Voi nu
cunoaşteţi moartea noastră/ n-­ascundeţi pe dedesupt/şanţuri
întunecoase/voi staţi cu faţa la soare/copiii mei.
Omul nou la Rózewicz ne apărea ca un „ucenic vrăjitor”: Deschis
tuturora/fără să ştie a blestema – fără a se închide în el. Strigătul
celui urmărit îşi găseşte răspunsul în exist. Iubirea ca şi la colegul
său de generaţie, sacerdotul Wojtyla, trăieşte şi înnobilează pe
om: sunt mai bun/ceva mai bun/credem în asta amândoi.
Tristeţe, multă tristeţe a dominat în primele poeme din lirica lui
Rózewicz, urmare a faptului că de înstrăinare nu se putea
debarasa procesul de alienare a societăţii fiind atotcuprinzător.
Înălţarea de la pământ la cer nici în vis nu putea avea loc,
realitatea toată fiind de piatră, chiar şi ceea ce a fost viu o dată.
Doar ploaia e tristă şi curată/cade şi se înalţă mai sus.
Rózewicz e convins că Cineva acolo sus îi aude pe poeţi, că ei
(poeţii) pleacă fără să fi cules furtuna, ci numai ­ am spune –
crengi de trandafiri/şi fiecare din ele verzi. Versurile nescrise ale
poetului pentru că El transforma totul în poezie sunt tăcute ca
florile. Timp de peste 70 de ani Rózewicz le va da viaţă dintr­o
datorie sfântă, perenă pe care o simţea faţă de înaintaşi (a se
vedea poemul închinat lui Mickiewicz la centenarul naşterii), dar
şi pentru tot ceea ce se petrecea în preajma sa.



Sursa: Fundația România Literară



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...