Sonet CCXIII – Vasile Voiculescu

Pictură: Tzviatko Kinchev

Vrei să smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

Şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, 

În tot ce este-n mine duh de eternitate, 

În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze, 

Când creşte şi când scade până la-ntunecime;

Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, 

Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...

Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii, 

Dar cumpăna ei fixa – pământ şi cer – n-o-nfrâng.

Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:

În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.