Aşadar, în momentul în care un om face primul pas, dilatând acea unitate imaginară a eului său până la dualitate, omul acesta devine aproape un geniu sau cel puţin este o excepţie rară şi interesantă. În realitate însă, nici un eu, nici chiar cel mai naiv, nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinară, o mică boltă cerească presărată cu stele, un haos de forme, de trepte şi stări, de apucături moştenite şi de posibilităţi. Fiecare individ înclină să considere că haosul acesta este o unitate, vorbind despre propriul eu ca despre un fenomen simplu, bine închegat şi conturat cu claritate, ceea ce este o iluzie necesară pe care o nutreşte în mod curent fiecare om (chiar şi cel aflat sus de tot), o necesitate la fel de vitală ca respiraţia şi hrana.
Hermann Hesse, în Lupul de stepă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu