„Vorba lui Pitan era înceată, liniștită, fără opriri; se scurgea ca apa lină a unui canal, între două zăgazuri: două perioade de tăcere. Nerăbdarea lui Marc îl împingea zadarnic să-l întrerupă. Pitan îl lăsa să vorbească zîmbind, apoi reîncepea stăruitor să-și urmeze firul gîndului. Batjocura nu-l atingea. Nu se înșela în privința valorii cuvintelor sale. Cuvîntul însemna pentru el nevoia de a-și lumina gîndul. N-o putea face decît smulgîndu-se din lutul tăcerii, în care se împotmolea mintea. Trebuia să lase aerul să pătrundă în viața lui lăuntrică, îngreuiată de perioadele de amorțeală. Pentru el, a gîndi însemna a gîndi cu glas tare. Și-apoi, ca să se găsească pe sine, avea nevoie de altcineva. Omul acesta singuratic se născuse cu nevoia de a trăi alături de alți oameni.”
Romain Rolland – Inimă Vrajită
Georgi Kolarov Art
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu