Foto: Mariya Bakh
„Voi întreba: de ce-i atâta lună
Şi-atâta alb pe podurile mari
Ale oraşului şi ce înseamnă
Când, de atâta alb, prin pomi transpari?
Ce e atunci când prin natură fuge
O zebră zveltă-n albe-negre dungi?
Ce e atunci când turlele sunt albe,
Când noaptea arde alb? Ce e atunci?
Ai să-mi răspunzi: răsare multă lună
Alb - îngropând oraşul în lumină
Pentru ca valurile ei să spună
Nopţii, că nu mai trebuia să vină.
Ai să-mi răspunzi: e o scrisoare lungă
Care anunţă-o despărţire grea,
Şi soarele va răsări mai rar,
De aceea-i multă lună pe şosea,
În pomii încercaţi de mari emoţii,
Treziţi apoi, deodată, fără foi,
Ai să-mi răspunzi: de aceea-i multă lună,
Şi e atâta lună între noi.
Şi n-am să cred, şi-am să alerg pe dealul
În care zgomotele de tramvaie
Şi unghiurile bruşte nu mai sunt,
Şi-n lună umbre nu se întretaie.
Şi-am să mă-ntorc să-ţi spun că luna-i drumul
Pe care braţele ca paşii sună,
Că am plecat cu părul blond arzând,
Şi-l readuc îmbogăţit de lună,
Albit şi alb,
Bătrân de-atâta lună.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu