O noapte la ţară – Vasile Alecsandri

Am o inimă în lume

Care ştiu că mă iubeşte...

(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire

Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,

Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!

Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,

Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe

De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,

Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,

O jale fără margini, un dor fără hotar;

Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar

Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,

Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate

Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,

Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,

Ferice care poate, departe de cei vii,

Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,

Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,

Ce revărsa în lume armonioase şoapte

Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;

O noapte de acele ce nu le poţi uita,

Care aprind în suflet scânteie de iubire

Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele

Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,

Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.

Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,

Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri

Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,

Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,

Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.

Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea

Menită ca să ducă pe căi necunoscute

Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,

Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,

Se coborî prin stele din leagănul ceresc.

Duios era şi gingaş acordul îngeresc,

Căci inimile noastre săltară mai fierbinte

La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie

Slăveşte armonia şi-nalta poezie,

Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc

El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,

Şi geniul său gustă plăceri încântătoare

Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire

Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire

Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!

Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,

Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,

Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”