Josef Kote Art
Toți ceilalți erau cuceriți: și copilul, și George, și Marc, și Annette. Toți simțeau, pe măsura nevoilor lor, binefacerile acestui optimism, neatins de catastrofele vieții și de rațiunea cu ochi albaștri. Oricît ar fi fost de nechibzuit acest optimism, dezmințit în adîncul sufletului lui Bruno de experiențe tragice, te ușura, totuși, spre deosebire de clarviziunea lui Julien, care vedea totul în negru, cu un pesimism îndărătnic, stoic, cu neputință de nimicit, lipsit de bucuria vieții, lipsit de avînt. Numai optimismul era rodnic, căci numai el ținea de viață. Răspundea legilor adînci ale Naturae naturans, care vrea să trăiască fără să-i pese de bine, de rău, de suferință. Optimismul acesta voia să trăiască și trăia, în ciuda legilor morale și raționale, în ciuda așa-ziselor legi ale Natura naturata – legile omului logic, care n-are înțelepciunea să scape din mîini firul fusului, legile omului care gîndește pînă la capăt, pînă ce nu mai trăiește. Bruno se simțea la largul lui pe tărîmurile gîndirii. Degetele lui dibace depănau ușor caierul gîndului. Dar știa s-asculte cîntecul fusului și, în ciuda răspunsului lăuntric, cîntecul visului, sirena. Odinioară căzuse pradă acestei sirene. Dar acum o prinsese în propriile lui năvoade, prinsese sirena siciliană. Ea cînta pentru plăcerea lui și a oaspeților lui, ca o pasăre în colivie. Și pentru toți cei care o ascultau, cîntecul ei însemna o ușurare față de durerile vieții. Pasărea nu ascundea ceea ce îndurerează. Nu spunea: „Ceea ce este – nu este”. Spunea:
–Ceea ce este – este. Prin urmare, e frumos. Căci e frumos să fii.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu