Neliniştea renaşte şi iubirea odată cu ea. Mai
ales asemenea fiinţe sunt cele care ne inspiră iubirea, spre nefericirea
noastră (...).
Ne resemnăm cu suferinţa, crezând că iubim în
afara noastră şi ne dăm seama că iubirea noastră este în funcţie de tristeţea
noastră, că iubirea noastră este poate tristeţea noastră, şi că obiectul ei nu
este decât într-o foarte mică măsură fata cu părul negru. Dar aşa stau
lucrurile, mai ales asemenea fiinţe ne inspiră iubirea. Cel mai adesea nu are
drept obiect un trup, decât dacă o emoţie, teama de a-l pierde, incertitudinea
de a-l regăsi se contopesc în el. Or, acest gen de nelinişte are o mai mare
afinitate pentru trupuri. Ea le adăugă o calitate care depăşeşte frumuseţea
însăşi, ceea ce explică de ce vedem bărbaţi care privesc cu indiferenţă femeile
cele mai frumoase şi ei iubesc cu patimă pe unele care ni se par urâte. Acestor fiinţe, acestor fiinţe care fug,
firea lor, neliniştea noastră le dau aripi. Şi chiar când sunt lângă noi,
privirea lor pare să ne spună că îşi vor lua zborul în curând.
Marcel Proust, în În căutarea timpului pierdut
