(I)
Lugubru mi te-ai năpustit în gol,
tu, Veşnică fugară, - a cărei goană fără trup
învârtejeşte-n freamăt pete de lumină.
Ţi-e inima pierdută-n inima Iubitului
care te cheamă peste nemărginita-i singurătate ?...
Din pricina zoritei şi îndureratei fugi
se frâng pe umeri pletele-ncâlcite
în răzvrătire furtunatecă,
şi-n drumul tau, căzând de-a rostogolul,
pierzi perle de jăratic, ca dintr-o salbă ruptă ?...
Cu pașii tăi săruți argila acestei lumi
și-o îndulcești, și mături de sub tălpi pustiul;
în mijlocul furtunii dănțui
și-ți scuturi sfânta ploaie a morții
asupra vieții,-mprospătându-i mugurii.
O, dacă, obosită, doar o clipă te-ai opri -
întregul Univers s-ar îmbluzi într-o grămadă,
și copleșit și-ar poticni desăvârșirea,
și chiar și-un firicel din pulberea țărânei -
văzduul l-ar străpunge dintr-o parte-n alta,
mânat la infinit de-o apăsare fără seamăn.
Grăbite-mi sunt și gândurile
de ritmul nevăzutelor picioare,
în jurul cărora se clatină
scânteietoare brățări de lumină.
Ele-mi clinchetă-n bătăile inimii,
și-adânc în sânge îmi aleargă
psalmodierea-ncărunțitei mări.
Aud detunetul de valuri
rostogolindu-mi viața dintr-o lume-n altă lume,
și dintr-un trup într-altul,
împrăștiind ființa mea
într-o puleverizare nesfârșită
de dăruiri în întristări și cântece.
Marea-și umflă pieptul, vântul suflă,
și luntrea dănțuie ca propriile tale dorinți,
inima mea !
Lasă mulțimea de pe tărm
și-alunecă plutind peste genunea de-ntuneric
către lumina fără țărmuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu