Sunt neliniştit, setos de lucruri depărtate.
Îmi zboară sufletul în dorul de-a atinge
umbrita mantie-a nemărginirii.
O, Depărtare, de dincolo de hău,
oh, sfâşietoare-i chemarea flautului tău !
Eu uit, de-a pururi uit că n-am aripi să zbor,
că sunt înlănţuit aici, de lut, pe totdeauna.
Sunt nerăbdător şi treaz
sunt un străin într-o străină ţară.
Răsuflu tău m-ajunge
şoptindu-mi o speranţă nesperată.
Graiul tău e cunoscut inimii mele
cum este propriu-i grai.
O, tu cel prea Departe să te caut prin hău,
oh, sfâşietoare-i chemarea flautului tău !
Eu uit, de-a pururi uit că nu ştiu calea,
că n-am un telegar întraripat.
Sunt neştiutor, hoinar în propria-mi inimă.
În negura-nsorită a orelor de lâncezire,
ce vastă vedenie ţi se-ntruchipează în albastrul cer !
O, tu Sfârşit-Îndepărtat din hău,
oh, sfâşietoare-i chemarea flautului tău !
Eu uit, de-a pururi uit că pretutindeni am zăbrele
în casa-n care singur vieţuiesc.
