Ți-s ochii-ntrebători, privirea tristă,
Ei caută gândirea-mi s-o pătrundă,
cum Luna vrea Oceanul să-l măsoare.
Mi-am dezgolit viața-n fața ta
de la un capăt până la celălaltul,
netăinuind, nereținând nimic.
De aceea tu nu mă cunoști.
De-ar fi viața mea doar o piatră nestemată,
aș sparge-o-ntr-o puzderie de țăndări
și le-aș însălbui pe toate-n salbă,
Punând-o pe după grumazul tău !
De-ar fi ea doar o floare mică,
rotundă, miresmată –
aș rupe-o de pe lujer
și-aș prinde-o-n părul tău !
Dar nu-i decât o inimă, iubita mea !
Unde-i sunt țărmurile, unde – străfundul ?
Nu știi hotarele acestei mari împărății,
deși îi ești împărăteasă.
De-ar fi viața mea doar o clipă de plăcere,
ar înflori într-un ușor surâs,
pe care l-ai citi într-o clipită.
De-ar fi ea doar durere,
s-ar revărsa într-o singură lacrimă,
ce-ar oglindi cea mai lăuntrică taină,
fără să spună un cuvânt.
Dar e iubire, prea-iubita mea !
Nețărmurite-i sunt durerea și plăcerea,
și fără de sfârșit comoara dorurilor ei !
Mi-i inima de tine tot atât de-aproape
ca însăși viața ta,
însă nici tu, nici nimeni,
nicicând nu va cunoaște-o-n întregime !
Rabindranath Tagore - XXVIII
