Lângă biblioteca sta leagănu-mi. Ştiinţă,
Romane – sumbru Babel – zăceau care-ncotro;
Cenuşile latine, eline,-ntr-o fiinţă,
Mă-ncojurau. Eu însumi – cât un in-folio.
Şi două voci. Iar una, insidioasă,-mi spuse:
„De-ai şti tu cât de dulce e fructul pământesc.
Eu pot (şi-atunci trăi-vei în desfătări nespuse)
Cu-o poftă pe măsură să te împodobesc.”
Iar cealaltă: „O, vino, călătorind prin vise
Ce-ntrec tot ce e posibil şi tot ce-i cunoscut!”
Cânta această voce – de unde se ivise ? –
Ca vântul, ca stafia cu foşnet nevăzut
Ce-ţi mângâie urechea şi totuşi o-nspăimântă.
Am spus: „Ah! dulce voce!” De-atuncea, vai, s-a tras
Fatalitatea-mi toată, şi-această rană sfântă,
Cum o numesc. În dosul decorului, retras
De existenţă,-n stranii abise-ntunecate,
Văd limpede un altfel şi singular făgaş
Şi, victima acestei priviri ce vede toate,
Eu însumi târâi şerpii muşcându-mă de paşi.
De-atuncea, ca profeţii, ador severa mare,
Iubesc atât de tandru pustiul plin de har,
Şi râd în timp de doliu, şi plâng la sărbătoare,
Şi aflu gustul gingaş şi vinul cel amar.
De-atuncea iau drept bune mirajele minciunii
Şi, tot privind la stele, mă prăbuşesc sub roţi –
Dar vocea mă alină spunându-mi că nebunii
Au vise mai frumoase ca înţelepţii toţi.
Traducere de Nina Cassian
