„Cum am învăţat să visez cu o aşa abandonare?
Îţi spun... trăindu-mi viaţa cu prudenţă şi cu teamă
În aşa fel încât lucruri ca fericirea şi bucuria
Cândva îmi erau tovarăşi, acum nu-mi vin aproape
Ce adevăruri nu înţelegem când suntem tineri, ce înţelepciune ?
Adesea soarta ne este învaluită într-o orbire ciudată
Ce se lasă descoperită şi înţeleasă în anii din amurg
Ca şi cum ar spune că fericirea aparţine în cele din urmă celor care au răbdare.
O ceaţă constantă sălășluiește între ce e real şi picoteala nopţii
Unde viaţa şi visurile se împletesc într-o nesfârșită hăituire şi tristeţe
Într-un abis atât de trădător, tentant, confuz pe cât se poate a fi
Cu atragătoare promisiuni de binecuvântări şi zile fericite.”
