În vântul de nimeni stârnit
hieratic Orionul te binecuvântă,
lacrimându-și deasupra ta
geometria înaltă și sfântă.
Ai trăit cândva în funduri de mare
și focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.
În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.
Pasăre ești? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptura ți-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.
Dăinuind în tenebre ca în povești
cu fluier părelnic de vânt
cânți celor ce somnul și-l beau
din macii negri de subt pământ.
Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tăi verzi.
Ascultând revelații fără cuvinte
subt iarba cerului zborul ți-l pierzi.
Din văzduhul boltitelor amiezi
ghicești în adâncuri misterele.
Înalță-te fără sfârșit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.
