C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi
în mine
ma-nchin luminii voastre, stelelor,
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfa.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sarută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri ?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbatut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde.
Un singur rând mi-e raza şi putere:
o, stelelor, nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemarginirea ?
