Simţul psihologic este
expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în
celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi
oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice
psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni
nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul
prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea
unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe. Cum acest proces epuizează repede
pe oameni, ei având conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este
acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin
naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite. Nici
un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârşeşte insă prin a
fi sceptic. Este, in acest sfârşit, pedeapsa naturii pentru acest violator de
mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puţină iluzie în cunoaştere
pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie.
Emil Cioran, în Pe culmile disperării
