Am auzit, din voia întâmplării,
pe-un fluture spunându-i lumânării:
„Iubesc, și dacă ard nu-i de mirare,
dar tu de ce verși lacrimi arzătoare ?”
Răspunse lumânarea: „ De durerea
de-a fi pierdut pe dulcea-mi soră: mierea.
De când mi-a fost luată a ei dulceață,
Un foc am devenit întreaga-mi viață.”
De aceea lumânării-n orice clipă,
Pe-obrazu-i lacrimi i se înfiripă.
Şi i-a mai spus : „Nu ştii ce e iubirea,
de n-ai curaj să-i suferi mistuirea.”
Tu fugi de flacără, deși ți-e dragă,
eu neclintită stau și ard întreagă.
Văpaia dragostei aripa-ți prinde.
Din tălpi până în creștet mă cuprinde.”
În noapte așa-i vorbi cu înflăcărare
acelui fluture o lumânare.
Dar moartea nici măcar nu se sfârși,
când mâna unei fete-o-nabuși.
Și lumânarea scoase un fum subțire,
spunând: „ Așa sfârșește-orice iubire.
Să-nvețe cel ce dragostea o cere,
c-arzând, ucis, găsi-va mângâiere.
Nu plânge pe mormântul dragei moarte
ci râzi, de-ai fost alesul ei și-n moarte !
Saadi - din Bustan
Cap. III: Despre dragoste, beţie şi exaltare (fragment)
Cap. III: Despre dragoste, beţie şi exaltare (fragment)
