Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă
spre fiinţe mai nefericite. (…) Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al
iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora
dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora.
Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş
lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care,
micşorându-le la alţii, le creşte la mine, pentru că variindu-le în intensitate
să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile şi bolile altora le-am absorbit în
mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele, decât
sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci
este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de-a reduce nefericirea
altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi
fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără
sacrificiu, fiindcă în genere, nu există adâncime fără o mare renunţare.
Emil Cioran - Cartea amăgirilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu