Lumea începe și sfârșește-n mine.
Ca algele din spumă de-oceane,
Dospite-n mâl albastru de ceruri sfărâmate
Cresc cântecele mele subterane.
Mi-e inima la adăpost,
Ca un culbec în fundul unei grădini
pustii.
Hotarele mele sunt: cel care-am fost
Și cel care voi fi – hotare pustii.
Căci viața mea de adineaori
Mi-e tot atâta de departe
Ca viața celei mai uscate mumii,
Și pentru mine tot ce nu e prezent e
moarte.
Singur ? Ce vorbă lipsită de-nțeles !
Sunt tu și el și voi atât de des !
De-atâtea ori Sfinx și Edip!
Trăiesc în mine ca o pădure-n mii de
frunze,
Ca vântu-n mii de fire de nisip.
Dacă aș fi vrut (pe vremea când visam)
Să fi fost altfel decât sunt,
Aș fi vrut să ma fi născut pământ,
Cu râme-n mine, rădăcini și iarbă
Pe fruntea mea boltită către soare.
Sau, poate...aș fi vrut să mă fi născut
soare...
