Principalul a
fost făcut. Dețin acum câteva evidențe la care nu pot renunța. Pentru mine are
însemnătate ceea ce știu, ceea ce e sigur, ceea ce nu pot nega, ceea ce nu pot
nesocoti. Pot să neg totul
în legătură cu acea parte din mine însumi care trăiește din nostalgii incerte,
în afară de această dorință de unitate, de această sete de afla o soluție, de
această exigență de claritate și de coeziune. Pot să contest totul în această
lume care mă înconjoară, mă lovește sau mă înalță, în afară de acest haos, de
hazardul-rege și de divina echivalență născută din anarhie. Nu știu dacă lumea are un sens care o
depășește. Dar știu că eu nu cunosc acest sens și că-mi este cu neputință
pentru moment să-l cunosc. Ce înseamnă pentru mine o semnificație în afara
condiției mele de om ? Nu pot înțelege decât în termeni umani. Nu înțeleg
decât ceea ce ating, ceea ce îmi rezistă. Și mai știu că nu pot de acord cele
două certitudini: setea mea de absolut și de unitate și ireductibilitatea
acestei lumi la un principiu rațional și rezonabil. Ce alt adevăr mai pot
recunoaște fără să mint, fără să fac apel la o speranță pe care nu o am și care
nu înseamnă nimic în limitele condiției mele ?
(...) Trebuie așadar să mențin ceea ce cred cu adevărat. Trebuie să susțin, chiar împotriva mea, ceea ce îmi apare atât de evident. Căci fondul conflictului, al divorțului între lume și spiritul uman, constă tocmai în faptul că sunt conștient de el. Dacă vreau așadar să-l mențin, nu o pot face decât printr-o conștiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să rețin pentru moment. În această clipă absurdul, atât de evident și totodată atât de greu de cucerit intră în viața unui om, regăsindu-și patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea știută și anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viața cotidiană, în lumea anonimatului, dar omul se întoarce aici cu întreaga sa revoltă și clarviziune. S-a dezvățat să mai spere. Infernul prezentului este, în sfârșit împărăția sa. Toate problemele devin din nou tăioase. Evidența abstractă se retrage în fața lirismului formelor și al culorilor. Conflictele spirituale capătă trup, întorcându-se în adăpostul mizerabil și magnific al inimii omenești. Nici unul nu e soluționat. Dar toate sunt transfigurate. Vom muri, vom scăpa făcând saltul, vom zidi o casă de idei și de forme pe măsura noastră ? Sau, dimpotrivă, vom susține rămășagul sfâșietor și minunat al absurdului ? Să facem, în această privință, un ultim efort, spre a trage toate consecințele. Trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla în sfârșit aici vinul absurdului și pâinea indiferenței, din care se hrănește măreția lui.
(...) Trebuie așadar să mențin ceea ce cred cu adevărat. Trebuie să susțin, chiar împotriva mea, ceea ce îmi apare atât de evident. Căci fondul conflictului, al divorțului între lume și spiritul uman, constă tocmai în faptul că sunt conștient de el. Dacă vreau așadar să-l mențin, nu o pot face decât printr-o conștiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să rețin pentru moment. În această clipă absurdul, atât de evident și totodată atât de greu de cucerit intră în viața unui om, regăsindu-și patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea știută și anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viața cotidiană, în lumea anonimatului, dar omul se întoarce aici cu întreaga sa revoltă și clarviziune. S-a dezvățat să mai spere. Infernul prezentului este, în sfârșit împărăția sa. Toate problemele devin din nou tăioase. Evidența abstractă se retrage în fața lirismului formelor și al culorilor. Conflictele spirituale capătă trup, întorcându-se în adăpostul mizerabil și magnific al inimii omenești. Nici unul nu e soluționat. Dar toate sunt transfigurate. Vom muri, vom scăpa făcând saltul, vom zidi o casă de idei și de forme pe măsura noastră ? Sau, dimpotrivă, vom susține rămășagul sfâșietor și minunat al absurdului ? Să facem, în această privință, un ultim efort, spre a trage toate consecințele. Trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla în sfârșit aici vinul absurdului și pâinea indiferenței, din care se hrănește măreția lui.
Albert Camus, în Mitul lui Sisif
