Putem oare spune într-adevăr că noi suntem niște lucruri de care nu suntem
conștienți ? Și cum putem explica această inconștiență ?
„Noi însă…Care„noi”? Suntem noi acea parte
a sufletului care rămâne mereu în Spirit, ori ceea ce s-a adăugat la ea și este
supus devenirii timpului? Ci nu trebuie oare să spunem că, înainte de ca
nașterea de acum să aibă loc, eram în lumea transcendentă, alți oameni – unii
dintre noi chiar zei – că eram suflete pure, eram Spirit, uniți cu întregul
ființei, părți ale lumii spirituale, fără despărțire, fără împărțire? –
aparțineam Totului (și nici măcar acum nu suntem despărțiți de el).
Este însă adevărat că, acum, acestui om i s-a
adăugat un alt om, care voia să fie și găsindu-ne pe noi,…ni s-a atribuit nouă
și s-a adăugat omului care eram la început…și așa am devenit noi și unul și
celălalt, și de multe ori nu mai suntem ceea cel care eram mai înainte, ci
acela pe care ni l-am adăugat ulterior: omul care nu mai acționează și, într-un
fel, nu mai este prezent.”(Plotin)
Pierre Hadot, în Plotin sau simplitatea privirii