Oglinda timpului - Radu Stanca

Vrând să-mi omor pe nesimțite timpul

Am luat oglinda și am privit-o bine.

Dar am rămas uimit văzând într-însa

Că timpul, el, mă omora pe mine.

Era un lent omor, o crimă surdă

Înfăptuită cu premeditare:

Întâi crestând obrazul cu cuțitul

Atâtor amintiri tulburătoare,

Apoi umplând cu spuma mării părul

Și, în sfârșit, vrând îndemânatic

Tot mai adânc în inimă tăișul

Acrelii mele de cireș sălbatic.

Am  azvârlit oglinda la o parte

Să nu mai văd cum timpu-înaintează,

Dar ea s-a spart și-n cioburile sale

L-am auzit cum râde și sfidează.

Trezit ca dintr-o nepăsare,
M-am scuturat de gândurile grele
Și ridicând de jos acele țăndări,
Eu m-am văzut multiplicat în ele.

Și am râs la rândul meu gândind în sine-mi:

„O ! Timpule, tu ce împarți povețe,

De mult timp vei avea de-acum nevoie

Ca să ucizi atât de multe fețe.

Căci pe măsură ce le vei ucide

Trecând, cum trec pe mare vechi catarge,

Eu din oglinda ta neîndurătoare

Tot mai mărunte țăndări îmi voi sparge.