Lumea întreagă, ca parte a eului - Giovanni Papini

Charles Dwyer Art

Lumea întreagă nu era decât o parte a eului meu: de mine, de simţurile mele, de mintea mea depindea existenţa ei. Datorită mişcărilor mele lucrurile apăreau şi dispăreau. Când îmi îndreptam atenţia asupra lor apăreau. Când le întorceam spatele se risipeau din nou. Dacă închideam ochii, toate culorile mureau, dacă îmi astupam urechile, nici un sunet, zgomot sau armonie nu mai rupea tăcerea spaţiului. Şi ultima consecinţă: când voi muri, întreaga lume va fi nimicită. O ultimă îndoială mai rămânea: oare voi muri ca toţi ceilalţi? Sunt în stare să concep faptul că mintea mea va înceta să gândească?

Şi oamenii! Umbre trecătoare pe ecranul sensibilităţii mele, fantasme evocate de voinţa mea, marionete pretenţioase ale teatrului meu interior: ce distracţie grozavă! Acum mi se păreau şi mai de nimic, şi mai caraghioşi ca înainte, cu toată agitaţia lor! Mergeam prin mijlocul lor şi mă gândeam: „Uită-te la ei, îşi închipuie că trăiesc, că există prin ei înşişi, mai mult chiar – sărmani naivi – că sunt nemuritori! Nu ştiu că nu sunt decât nişte figurine grăbite pe retina mea, amintiri sau aşteptări neînsemnate ale sufletului meu, stropi inconsistenţi dintr-un fluviu de imagini care-şi are izvorul şi vărsarea în mine, numai în mine”. Treceam mai departe: iată-i din nou scufundaţi în nimic, şi totuşi înaintând satisfăcuţi, ca şi când ar avea în faţă o viaţă plină şi nesfârşită.

Privindu-i, zâmbeam şi nu-i mai uram: chiar şi cea mai măruntă suferinţă în faţa nedreptului lor dispreţ dispărea. Nu mai eram o victimă: acum mă simţeam stăpân şi dominator – singura fiinţă vie dintr-o piaţă plină de umbre. Neobosit, eram creator şi distrugător, iar lumea îmi stătea la picioare, ca şi când aş fi putut s-o refac cu totul altfel sau s-o sorb din nou dintr-o suflare. Încercam uneori o asemenea beţie metafizică la gândul acesta, încât mi se părea că nu mai sunt acel mărunt eu însumi pe care-l suportam înfiorându-mă, ci că m-am transfigurat dintr-odată, devenind uriaş, aproape un zeu care iese pe neaşteptate din găoacea meschină a unui om.

Giovanni Papini, în Un om sfârșit