Nu simţi ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastră din vremea aceea? Nu mai ştiu dacă în amintirea ta sunt viu şi prezent, aşa cum eşti tu într-a mea. Nu ştiu dacă îţi dai seama că tot ce e mai bun în viaţa noastră a început atunci, nu mai înainte, şi că tocmai în anii aceia sufletul nostru şi-a dăltuit pentru totdeauna trăsăturile şi şi-a măsurat lungimea aripilor.
Suntem deopotrivă alături şi departe, prietene, eu nu ştiu nimic despre tine, iar tu nu mai ştii nimic despre mine.
Dar când te revăd aşezat în faţa meselor mari şi mâzgălite ale bibliotecii, în dimineţile şi după-amiezile de muncă pătimaşă, aplecat peste cărţile deschise, peste hârtia pregătită pentru scris şi aud din nou glasul tău care mă întreba sau îmi răspundea ceva (trăgeam cu coada ochiului în jur, pentru ca omul sever care se plimba în sus şi-n jos să nu bage de seamă flecăreala noastră ne-permisă), atunci înţeleg totul, iar tu redevii al meu, întocmai ca în acele zile îndepărtate ale neliniştitei noastre vegheri.
Sau când mergeam să luăm cafeaua, seara târziu, şi ne aciuam la ultima măsuţă, în cel mai retras colţişor al unei încăperi din fier şi sticlă a marii berării? Ţi-aduci aminte cum treceam muţi, dispreţuitori şi solemni, înfăşuraţi în mantale negre, pe lângă mesele familiilor cu stare, pe lângă filistinii singuratici care mureau de plictiseală, hipnotizaţi de paharele goale, în rânjetele tinerilor eleganţi, vulgari ca nişte slugoi? Cu ce mulţumire ne retrăgeam acolo, în spate, ca să bem cafeaua fierbinte şi proastă, să recapitulăm izbânzile din ziua aceea, să comentăm trecutul şi viitorul, nenorocirile de pe pământ şi speranţele din cer! Câte cărţi n-am sfârtecat, câte idei n-am descoperit, câte glorii n-am strivit, câte sisteme n-am desfiinţat, câte indexuri şi prefeţe de opere n-am scris, câte paradoxuri n-am pus în circulaţie şi câte vârfuri de săgeţi n-am ascuţit! Fără absint şi fără şampanie! Beţia noastră, ca şi divina tinereţe, era o beţie fără vin, o orgie fără femei, o sărbătoare fără muzică şi dans. Era triumfătoarea dezgropare zilnică a eului nostru, a celui mai intim şi mai adevărat eu al nostru, revelarea, înnoirea permanentă a inteligenţei noastre de lirici ai conceptului şi de exploratori ai adâncimilor.
Ne-am descoperit împreună pe noi înşine şi tot împreună am descoperit gândirea. Eu ţi-am dezvăluit ţie sufletul tău, iar tu mi-ai făcut cunoscut mie sufletul meu. Împreună am crezut totul şi am negat totul: am construit şi am dărâmat. Mână în mână am căutat adevărul, am devorat cărţile şi am zdruncinat gloriile cele mai incontestabile. Ne-am eliberat în aceeaşi clipă de credinţa părinţilor, de idolii tribului, de ochelarii de cal ai celor fricoşi. Am dormit în acelaşi pat şi am mâncat la aceeaşi masă, am însemnat, în aceleaşi cărţi, aceleaşi pagini.
Totuşi prietenia noastră n-a avut nimic dulceag, nici efeminat, nici patetic, nici – de ce n-am spune-o?– cordial. A fost prietenia a două creiere trudite, nu corespondenţa simţămintelor de iubire a două inimi ce se mărturisesc.
Nu ne-am sărutat niciodată, nu am plâns împreună nici măcar o singură dată şi niciunul dintre noi nu i-a destăinuit celuilalt secretele cele mai scumpe ale pasiunilor sale. Când te-ai îndrăgostit, am aflat de la alţii, am descoperit anunţul căsătoriei tale în Corriere della Sera. Nu degeaba am citit cu atâta fervoare Roşu şi Negru şi Moartea lupului !
Da, trebuie s-o recunoşti: prietenia noastră n-a fost ca toate celelalte. Cu totul cerebrală, cu totul intelectuală, cu totul filosofică, a avut totuşi înflăcărările şi furtunile apropierii dintre două inimi. Şi, de altfel, nici nu sunt sigur că inima n-a jucat chiar nici un rol în ea. Eu nu sunt numai un creier. Nu simţi câtă nostalgie e în aceste amintiri, în aceste evocări ale unei fericiri irecuperabile? Oare de ce acest trecut de lecturi, excursii şi colocvii – acest trecut simplu şi intim de muncă şi de tăcere – mă mişcă mai mult decât amintirea unei iubiri? De ce simt încă pentru tine o duioşie niciodată mărturisită, niciodată manifestată, pe care n-am dezvăluit-o nicicând în gesturi şi n-am exprimat-o în scrisori? Nu, de fapt, nu sunt deloc sigur că inima n-a avut aici nici un rol.
Tu singur, probabil, ai putea s-o spui, dar n-am să-ţi cer asta. Nu vreau s-o spui: să fie încă unul din acele secrete (ultimul!) care făceau mai pură virila noastră înfrăţire.
Giovanni Papini, în Un om sfârșit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu