Robert Paetz Art
Ai promis nu numai o dată, zicea ea, că o să-mi povestești ce-ai făcut înainte de a ne cunoaște; n-ai vrea s-o faci acum ?
E adevărat, am răspuns eu; am acceptat bucuros, și atunci i-am povestit, ca și ție, despre Adamas și despre zilele mele de singurătate din Smirna, despre Alabanda, și cum am ajuns să mă despart de el, despre misterioasa boală a sufletului meu înainte de a veni în Calauria – acum știi totul, i-am spus liniștit, după ce am terminat, de acum înainte te vei năpusti mai puțin asupra mea; acum am adăugat zâmbind, ai să spui: nu râdeți de acest Vulcan, el șchioapătă, pentru că zeii l-au aruncat de două ori din cer pe pământ.
Taci, răspunse ea cu voce stinsă, ascunzându-și lacrimile în batistă, o, taci, și nu glumi cu soarta și cu inima ta! căci eu le înțeleg și mai bine ca tine.
Dragă, dragă Hyperion! De fapt, e greu să te ajute cineva.
Chiar nu știi, continuă cu voce mai tare, chiar nu știi de ce anume ai nevoie, ce anume îți lipsește, ce cauți, cum o căuta Alfeus pe Aretuza sa, și ce anume te amărăște în toate amărăciunile tale ? E un lucru care s-a stins de prea mulți ani, e greu de spus când s-a întâmplat asta, când a dispărut, dar a fost și există, există în tine! Timpuri mai bune, asta cauți tu, o lume mai frumoasă. Ceea ce îmbrățișai în prietenii tăi era chiar această lume, tu și cu ei erați această lume.
Ți-a răsărit odată cu Adamas; și tot odată cu el a dispărut. În Alabanda lumina ei ți-a apărut pentru a doua oară, dar mai caldă și mai arzătoare; și de aceea s-a făcut noapte adâncă în sufletul tău, atunci când el a plecat.
Și, înțelegi acum de ce cea mai mică îndoială asupra lui Alabanda trebuia să devină în tine disperare ? de ce l-ai respins, pentru că nu era cu adevărat un zeu ?
Tu nu voiai oameni, crede-mă, tu voiai o lume. Dispariția tuturor veacurilor de aur, așa cum ți le imaginai tu, strânse laolaltă într-un singur momet fericit, esența tuturor spiritelor din cele mai frumoase vremuri, suma tuturor puterilor eroice, toate acestea trebuia să ți le dea unul, să ți le înlocuiască un singur om ! – Vezi acum cât de sărac și cât de bogat ești ? de ce trebuie să fii atât de mândru, dar și atât de abătut ? de ce se schimbă atât de înspăimântător în tine bucuria și suferința ?
Pentru că tu ai totul și nimic, pentru că fantoma zilelor de aur, care trebuia să vie îți aparține și totuși nu se arată, pentru că ești un cetățean al imperialului dreptății și frumuseții, un zeu între zei în visele tale frumoase, pe care le visezi în plină zi, iar când te trezești, vezi că te afli pe pământul Greciei moderne.
De două ori, ai spus ? O, într-o singură zi tu ești aruncat de șaptezeci de ori din cer în pământ. Vrei să-ți vorbesc deschis ? Mi-e teamă pentru tine, mă tem că vei rezista cu greu destinului zilelor noastre. Vei încerca în fel și chip, vei –
O, Dumnezeule, iar ultimul tău loc de refugiu va fi în mormânt.
Nu, Diotima, am strigat, nu, pe ceruri, nu ! Cât timp îmi sună încă o melodie în urechi, nu mă va înspăimânta tăcerea de moarte a deșertului sub stele; cât timp soarele și Diotima mai strălucesc, nu va exista noapte pentru mine.
Bată clopotul morții pentru toate virtuțile! eu te aud pe tine, pe tine, cântecul inimii tale, iubire ! și viața îmi va părea nemuritoare, chiar dacă totul se stinge și se ofilește.
O, Hyperion, strigă ea, cum spui ?
Spun ceea ce trebuie să spun. Nu pot, nu mai pot să-mi ascund toată fericirea, teama și neliniștea – Diotima ! – Da, tu o știi, trebuie s-o știi, ai văzut de demult că mă pierd, dacă nu-mi întinzi mâna.
Era impresionată, copleșită.
Și de mine, strigă ea, de mine vrea să se sprijine Hyperion ? da, aș dori, acum aș dori pentru prima oară să fiu mai mult decât o simplă muritoare. Dar am să fiu pentru tine ceea ce pot.
O, atunci chiar ești totul pentru mine! am strigat.
Friedrich Hölderlin, în Hyperion
