Atunci căutam culmile înalte cu adierile lor și, ca un vultur a cărui aripă însângerată s-a vindecat, spiritul meu se înălță liber și cuprindea întreaga lume vizibilă, ca și cum i-ar fi aparținut; minunat ! adeseori mi se părea că lucrurile pământești se purifică și se topesc, ca aurul în văpaia mea, și că ceva dumnezeiesc purcede din ele și din mine, atât de tare clocotea bucuria în mine; (...)
Dar scurtă vreme după aceea, toate acestea se stingeau în mine, ca o lumină și, asemeni unei umbre, mut și trist, stăteam acolo căutându-mi viața dispărută. Nu doream nici să mă tângui, nici să mă consolez. Aruncasem speranța, ca un schilod căruia îi e silă de cârje; îmi era rușine să plâng și mai ales îmi era rușine de viață. În cele din urmă, mândria se prefăcu în lacrimi, iar durerea, de care m-aș lepăda bucuros, îmi devenea dragă, și o strângeam la piept ca un copil.
Friedrich Hölderlin, în Hyperion
