Sonetul meu acesta e suspin
Pornit din frământări de suflet crunte;
E piatra lui Sisif, din vârf de munte
Rostogolită veșnic spre declin.
E dorul de-a zbura către senin,
Nesusținut de-aripele-mi mărunte;
E spasmul valului de-a vrea să-nfunte
Zăgazul propriului său destin.
Nu mi-am putut îndeplini chemarea,
Precum nemărginirea sa nici Marea
Nu-și poate trece peste țărmul ei...
Dar chinuit de visul meu de artă,
Ca cel mai umilit dintre pigmei,
Re-ncep mereu cântarea mea deșartă.
