O privesc atunci cu spaimă; cum ar fi fost viața noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de ușor să cunoști și să uiți un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezența ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu ființa aceasta frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi sub același acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi și noapte ! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi ? Cum m-ar fi turmentat prezența ei ?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și fără voia ei, mă destramă și mă topește, până la descompunerea finală. De sfârșitul acesta nu scapă niciun bărbat... Mă rodea altă întrebare: cum mi-ar fi fost suferința aceasta dulce, fecundă ? În ce chip aș fi murit lumii acestea ? De-a dreptul în turpitudine, printr-o lentă sinucidere, sau într-o jertfire mare ?...
Mircea Eliade, în Nuntă în cer
