Singurătatea ca formă de libertate

Olga Odalchuk Art

Nu, Knecht s-a purtat faţă de ucenicul său pur şi simplu aşa cum se poartă orice singuratic independent şi învăţat, aflat în pragul bătrâneţii, faţă de cineva care-i arată veneraţie şi vrea să-i devină învăţăcel: stânjenit, reţinut, distant, gata de fugă, plin de teama că-şi va pierde frumoasa singurătate şi libertate, putinţa de a hoinări prin natura sălbatică, de a vâna şi a culege seminţe solitar şi netulburat, de a visa şi de a sta ia pândă, plin de o geloasă dragoste faţă de toate deprinderile şi pasiunile, tainele şi meditaţiile sale. Nu l-a îmbrăţişat nicidecum pe tânărul sfios, care se apropia de el cu o curiozitate respectuoasă, nu l-a ajutat în nici un fel să se elibereze de această sfială şi nu l-a încurajat, n-a socotit nicidecum drept o bucurie şi o răsplată, o recunoaştere şi o reuşită plăcută faptul că în sfârşit lumea celorlalţi îi trimitea un sol şi o declaraţie de dragoste, că există cineva care se străduia să-l câştige, care îi era devotat şi înrudit şi se simţea chemat ca şi el în slujba tainelor. Nu, el a resimţit apropierea tânărului mai întâi ca o stingherire supărătoare, ca o lezare a drepturilor şi a deprinderilor sale, ca o încercare de jaf împotriva independenţei, despre care abia acum îşi dădea seama cât îi era de dragă; zburlindu-se, a devenit inventiv în vicleşuguri şi ascunzişuri, în ştergerea urmelor, în ocolişuri şi sustrageri din calea băiatului.
  Dar i s-a întâmplat, şi în această privinţă, la fel ca odinioară lui Turu, strădaniile îndelungate, mute ale tânărului i-au muiat încet inima, i-au istovit şi topit încet, încet rezistenţa şi, pe măsură ce băiatul câştiga teren, el i-a ieşit cu paşi mici în întâmpinare şi i-a devenit accesibil, i-a încuviinţat solicitarea, s-a lăsat biruit şi s-a deprins să vadă în obligaţia adesea atât de împovărătoare de a învăţa pe altul şi de a avea un discipol ceva inevitabil, hotărât de soartă şi dorit de spirit. Din ce în ce mai mult a trebuit să-şi ia rămas bun de la visare, de la simţămintele şi desfătările pe care i le insufla intuirea unor posibilităţi nelimitate şi a unui viitor cu mii de feţe. În locul visului ce-i înfăţişa o propăşire fără de sfârşit şi o sinteză a întregii înţelepciuni, iată-l acum pe acest învăţăcel, o mică realitate apropiată ce-l solicita, ce dăduse buzna peste el şi-i tulbura liniştea dar care nu putea fi izgonită şi evitată, fiind singura cale spre viitorul adevărat, unica şi cea mai de seamă îndatorire, unicul drum îngust pe care puteau fi apărate împotriva morţii şi făcute să trăiască mai departe într-un mic mugure nou viaţa şi faptele aducătorului de ploaie, părerile, gândurile şi intuiţiile lui. Knecht acceptă situaţia oftând, scrâşnind din dinţi şi surâzând.

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă - Aducătorul de ploaie