Autoportretul - Hermann Hesse

Self-Portrait - Vincent Van Gogh

  În primele zile ale lui septembrie, după multe săptămâni de arşiţă neobişnuită, au fost câteva zile ploioase. Klingsor îşi picta în aceste zile, în sala cu ferestre înalte ale palazzo-ului său din Castagnetta, autoportretul, care se află acum la Frankfurt.
  Această pictură înfiorătoare şi totuşi fermecător de frumoasă, ultima lui operă desăvârşită, încheie lucrul din acea vară, încununând o perioadă de activitate nespus de aprinsă şi trepidantă. Mulţi au remarcat că oricine îl cunoştea pe Klingsor îl recunoştea imediat şi fără ezitare în această pictură, deşi nici un portret nu se îndepărtase vreodată atât de mult de orice asemănare naturalistă.
  Ca toate operele târzii ale lui Klingsor, şi acest autoportret poate fi privit din cele mai diferite unghiuri. Pentru unii, mai ales pentru cei care nu-l cunoşteau pe pictor, tabloul este un concert de culori, un covor de nuanţe minunat potrivite, dând o impresie de nobleţe şi linişte, în ciuda policromiei sale. Mulţi văd în el o ultimă încercare îndrăzneaţă, chiar disperată de a se elibera de obiectual, o figură pictată ca un peisaj, părul amintind de frunze şi coajă de copac, găvanele ochilor precum scobituri în stâncă – ei spun că această pictură aminteşte de natură atât cât o creastă muntoasă aminteşte de un chip de om, atât cât o creangă de copac aminteşte de mâini şi picioare, doar de departe, doar ca o pildă. Alţii, dimpotrivă, văd în această operă numai obiectualul, chipul lui Klingsor, descompus şi tălmăcit de el însuşi cu o introspecţie psihologică neînduplecată, o uriaşă confesiune, neiertătoare, emoţionantă, înspăimântătoare. Mai sunt apoi alţii, şi printre aceştia cei mai aprigi adversari ai săi, care văd în acest portret doar produsul şi simbolul presupusei nebunii a lui Klingsor. Ei compară capul picturii cu originalul văzut în mod naturalist, cu nişte fotografii, şi găsesc în deformarea şi exagerările formelor, trăsături negroide, degenerate, atavice, animalice. Unii critică şi idolatrismul şi fantasticul acestei picturi, văd în ea o manieră de autodivinizare monocromică, o blasfemie şi autoslăvire, un fel de grandomanie religioasă. Toate aceste maniere de interpretare sunt posibile, şi încă multe altele.
  În timpul cât a lucrat la acest tablou, Klingsor nu ieşea decât noaptea, bea vin, mânca doar pâine şi fructe pe care i le aducea hangiţa, rămânea neras şi arăta într-adevăr groaznic, cu ochii adânciţi sub fruntea arsă. Picta şezând şi pe de rost, doar din când în când, aproape numai în pauzele de lucru, se întorcea spre peretele dinspre miazănoapte al odăii, unde se afla oglinda mare, de modă veche, pe care erau desenaţi lujeri de trandafiri, întindea capul înainte, îşi holba ochii şi făcea grimase.
  Multe erau feţele pe care le vedea în spatele feţei lui Klingsor din oglinda mare, printre trandafirii stupizi. Pictă multe feţe: feţe de copil, dulci şi uimite, tâmple tinere pline de vis şi văpaie, ochi batjocoritori de beţiv, buzele unui însetat, unui om hăituit, unui suferind, unui nedumerit, unui desfrânat, unui enfant perdu. Capul însă şi-l zugrăvi maiestuos şi brutal, ca al unui idol al pădurilor seculare, narcisist, un Iehova gelos, o sperietoare în faţa căreia se sacrifică primii născuţi şi fecioare. Acestea erau câteva din chipurile sale. Alt chip era al celui decăzut, al celui apus, al celui împăcat cu declinul său. Pe ţeastă îi creştea muşchi, dinţii bătrâni stăteau strâmbi în gură, crăpături adânci brăzdau pielea veştejită, iar în crăpături erau bube şi mucegai. Tocmai asta preţuiesc unii prieteni. Ei spun: iată omul, ecce homo, omul obosit, lacom, sălbatic, pueril şi rafinat al acestor timpuri, europeanul murind şi voind să moară, înnobilat de fiecare dorinţă, apăsat de fiecare povară, însufleţit de conştiinţa declinului său, pregătit pentru orice progres, gata de orice regres, plin de văpaie şi oboseală, dăruit destinului şi durerii ca morfinomanul otrăvii, însingurat, golit, străvechi, Faust şi Karamazov laolaltă, animal şi înţelept, complet despuiat de ambiţie, complet nud, plin de spaimă copilărească de moarte, obosit şi pregătit să moară.
  Şi mai departe, mai adânc, în spatele acestor chipuri, dormeau alte chipuri, mai îndepărtate, mai profunde, mai îmbătrânite, primitive, animalice, de plantă, de piatră, ca şi cum ultimul om de pe pământ şi-ar aminti în momentul dinaintea morţii, încă o dată, rapid, toate configuraţiile trecutului şi începutului său.
  În aceste zile turbate, încordate, Klingsor trăia ca un extatic. Noaptea, se umplea puternic de vin şi apoi stătea cu lumânarea în mână, în faţa vechii oglinzi, îşi privea faţa în sticlă, o faţă de beţiv zâmbind melancolic. Într-o seară avea o iubită la el, pe divan în atelier, şi în timp ce o strângea în braţe, se uită peste umărul ei în oglindă, şi văzu lângă părul ei despletit figura lui descompusă, plină de desfrâu, dar şi plină de scârbă, cu ochii înroşiţi. O chemă din nou, a doua zi, dar femeia se umpluse de groază şi nu mai veni.
  Noaptea dormea puţin. Deseori se trezea din vise înfricoşătoare, cu sudoarea pe faţă, sălbatic şi obosit de viaţă, şi sărea totuşi imediat în picioare, privea fix în oglinda dulapului, citea peisajul pustiu al acestor trăsături turbate, posomorât, plin de ură sau zâmbind a pagubă. Avu un vis în care se vedea pe sine, schingiuit, bătându-i-se cuie în ochi, smulgându-i-se nasul cu un cârlig. Schiţă cu cărbune, pe o copertă de carte care-i era la îndemână, această faţă chinuită, cu cuie în ochi… Am găsit ciudata foaie după moartea sa. În accesele de durere, se chircea deasupra spătarului unui scaun, râdea şi striga de durere şi-şi ţinea chipul descompus în faţa oglinzii, îşi observa trăsăturile, luându-şi în râs propriile lacrimi.
  Şi nu doar chipul său, sau cele o mie de chipuri ale sale, le picta în această lucrare, nu doar ochii şi buzele lui, văgăuna îndurerată a gurii, stânca despicată a frunţii, mâinile rădăcinoase, degetele cu tremurul lor nervos, inteligenţa batjocoritoare, moartea din ochi. Mai pictă, în stilul lui încăpăţânat, supraaglomerat, concis şi înfiorat, viaţa, iubirea, credinţa, deznădejdea sa. Pictă cârduri de femei despuiate, gonite de furtună precum păsările, ofrande pe altarul idolului Klingsor, şi un tânăr cu faţă de sinucigaş, temple şi păduri îndepărtate, un zeu bătrân şi bărbos, puternic şi prost, un sân de femeie spintecat de un pumnal, fluturi cu ochi pe aripi, iar în fundalul imaginii, la limita haosului, moartea, o fantomă cenuşie care cu o suliţă minusculă cât un ac îi înţepa creierul lui Klingsor.
  După ce picta ore întregi, îl cuprindea neliniştea, mergea arzând ca o torţă, fără să se odihnească, prin camere, uşile fluturau în spatele lui, scotea sticle din dulap, scotea cărţi din rafturi, covoare de pe mese, stătea citind pe jos, se apleca respirând adânc pe fereastră, căuta schiţe şi fotografii vechi şi umplea podelele şi mesele şi paturile şi scaunele din toate camerele cu hârtii, picturi, cărţi şi scrisori. Totul flutura dezordonat, confuz şi trist, când vântul şi ploaia pătrundeau prin fereastră. Îşi găsi multe alte lucruri, portretul de copil, imaginea luminoasă de când avea patru ani, într-un costum alb de vară. De sub părul bălai, aproape albicios, se ivi o faţă dulce de băieţel. Găsi fotografiile părinţilor săi şi ale unor iubite din tinereţe. Totul îl preocupa, îl incita, îl încorda, îl chinuia, îl împingea încoace şi încolo, apuca totul şi-l azvârlea din nou, până când se înfiora iarăşi şi stătea pictând mai departe pe tabla de lemn. Trase brazde adânci în prăpastia portretului său, înălţă mai trainic templul vieţii sale, exprimă mai puternic veşnicia fiecărei existenţe, mai înlăcrimat deşertăciunea vieţii, mai ironic condamnarea la descompunere. Apoi, sărea din nou în picioare, ca un cerb hăituit şi gonea prin odăile sale. Îl înfiora bucuria şi satisfacţia de a crea ca o furtună umedă, jubilândă, până când durerea îl arunca din nou la podea şi-i arunca în faţă cioburile vieţii şi artei sale. Se ruga în faţa picturii lui şi scuipa. Era dement ca orice creator. Dar făcea totul extraordinar de bine în nebunia creaţiei, dădea tot ce trebuia operei sale, infailibil ca un somnambul. Simţea că în această luptă groaznică pentru portretul lui nu se săvârşea doar o soartă şi judecata unuia, ci omenescul, generalul, necesarul. Simţea că avea din nou o misiune, un destin şi toată frica şi goana trecută şi ameţeala şi buimăceala fuseseră doar spaimă şi fugă de această misiune. Acum nu mai exista nici spaimă, nici fugă, doar lovitură şi împunsătură, victorie şi declin. El biruia şi cădea, suferea şi râdea, se sfâşia, omora şi murea, năştea şi era născut.

Hermann Hesse, în Ultima vară a lui Klingsor