Adesea-mi spun: putere nu mai ai
ca să te bați, ca să mai nalți un cânt,
vampirii ți-au răpit zburdările pe plai,
ți-e gândul -nțelenit și mort și făr'-avânt,
Îmi mai rămâne doar pe brânci să mă târăsc,
satrapii frumuseții mă vor ucis, înfrânt.
Îmi pare că-i nevoie punțile să zdrobesc,
să le dau foc și-ntoarcerea-napoi să stăvilesc
și inima în bulgăre de gheață să-nvelesc,
în giulgiu să-nfășor simțirile-mi proclete,
să le așez în raclă, să zacă-n letargie
și sufletu-mi s-adăp din apa neagră Lethe...
Așa gândește mintea, dar inima reînvie
un cântec nou de doruri și vise încărcat
ce-mi spune-n glas de clopot ce cade din tărie
că nu în inerția – vârtej neînfrânat
de patimi răscolite prin pieptu-mi se adună –
se naște bucuria și visul ne-ntinat...
Voi merge tot' nainte prin umbre și furtună !
