Erau voci în vis, ecouri volatile, chemând stăruitor, vibrând primprejur. Erau şoapte false. Fredonate ritmat, cuvintele total neînţelese mă purtau prin labirintul depărtărilor neştiute ori chiar prin alte lumi. Se revărsau razant. Undeva în stânga mea. Aproape. Atât de aproape, încât aveam senzaţia că răbufneau tocmai din interiorul meu, dintr-un loc gol, o cavitate necesară amplificării bătăilor inimii. Apoi, schimbându-şi tonalitatea, ca un fel de răspuns întârziat, reverberau undeva în dreapta mea, acolo unde, într-un târziu, auzisem destăinuirea îmbucurătoare a soţiei: „Nu uita că în fiecare viaţă ne-a fost dat să fim mereu împreună. Suntem doar nişte completări ce nu pot exista una în absenţa celeilalte.” „Suntem doar nişte completări…” repetam. „… ce nu pot exista una în absenţa celeilalte” o auzeam.
Nicolae Cornescian, în Psihoze (2)
( revistadesuspans.ro )
( revistadesuspans.ro )
