Morarul - Nicolae Labiș

Melodiile, cupele pline,

Orele zilei, ritmate-n poeme

M-au gonit si pe mine

Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,

Adică la marginea satului, scundă,

Moara cu glas răgușit și cantat

In scrasnet de piatra si plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară

Și-afară, la geam, luceau dulce caisele.

Mulți oameni își mai macină-n moară

Grâul și visele!

Morarul era un bătrân filosof,

Știa ce-i în țară și ce-i mai departe,

În Lună sau Marte,

Și nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răgușit și cântat
În scrâșnet de piatră și plânset de undă.

Morarul și el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu știu ce vad ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până și-un vis ce se leagă,
Până și-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viața-ți întreagă.

Căci aș cere prea mulți să mai fie
Ori nu!
Roși de iubire, asemenea mie."