Scrisoarea - Paul Verlaine

eviolinist art

Iar cincisprezece zile - şi cât timp ne mai desparte

Acum! Fără-ndoială din cele mai amare

Dureri, cea mai cumplită e-acea de-a fi departe.

Întâi cu drag ne scriem, şi punem grijă mare

Să ne-amintim, într-una o vorbă, o mişcare,

Şi ochii, glasul celui ce-acum departe este,

Şi ceasuri lungi cu dânsul stăm singuri de poveste.

Dar orice gând ne vine, orice simţiri ne-ncearcă,

Şi ce vorbim atuncea cu cel departe, parcă

Rămâne şters în ceaţă şi-n veci plin de-ntristare.

O! lipsa, dintre rele, e răul cel mai mare!

Să te mângâi cu fraze şi vorbe să-ţi înşiri;

Să cauţi în izvorul cel tulbur de gândiri

Speranţele trudite să le mai dai putere,

Şi să nu afli alta decât amar şi fiere,

Şi iat-apoi, mai rece şi mai pătrunzător

Ca fierul, şi mai iute ca pasărea în zbor

Şi ca talazul mării, când îl ridică-n slavă

Simunul din pustiuri aducător de-otravă,

Aşa te săgetează deodată bănuiala

Pe care ţi-o deşteaptă în inimi-ndoiala.

Aşa să fie oare ? Adevărat să fie ?

Pot pune eu credinţa pe dulea-i mărturie ?

Nu se gândeşte dânsa la alte lucruri oare

Acum, când, printre lacrimi, citesc a ei scrisoare ?

Și când zilele mele trec triste și domoale

Cum trece-un râu, o floare neoglindind în cale,

Ea poate că privește în lume, zâmbitoare,

Că-i veselă și poate mă  uită? Cine știe!

Și-i recitesc scrisoarea plin de melancolie.

(traducere: D. Anghel și Șt. O. Iosif)