Dulce solitudine - Miguel de Unamuno

Kostas Rigoula Art

De-ai ști cât datorez dulcilor mele solitudini! De-ai ști că în ele dragostea ce ți-o port a crescut și cum cuvintele pe care le reverși inimii mele în scurtele ceasuri ale rarelor noastre întrevederi se dilată pe urmă și se îndulcesc, îndulcindu-se cu dilatarea și dilatându-se cu tot marea lor îndulcire!

Când vorbești, vocea ta izbește în urechile mele și rupe întotdeauna necontenia monodie a propriilor mele gânduri: figura ta se interpune între ochii mei și formele cunoscute în care-mi odihnesc privirea. Dar de îndată ce pleci, cuvintele tale îmi revin. dar îmi revin din adâncul propriu, încorporate în cântul propriilor mele gândiri, vibrând pe măsura și în ritmul ei, ca acorduri ale propriului meu cânt, iar în spatele lor, dându-le tăcere respirația sonoră, îmi apare, estompat de depărtări de necuprins, chipul tău atât de cunoscut mie.

Miguel de Unamuno, în Secretul vieții și alte eseuri