Povestea arborelui - Antoine de Saint-Exupéry

foto de Unkopierbar pe deviantart

Un poet, într-o seară, în jurul focului în deşert, povestea cu simplitate despre arborele său. Iar oamenii mei, dintre care mulţi nu văzuseră niciodată decât iarbă pentru cămile, palmieri pitici şi mărăcini, îl ascultau. „Nu ştiţi, le spunea el, ce este un arbore. Am văzut unul care crescuse din întâmplare într-o casă abandonată, un adăpost fără ferestre, şi care pornise în căutarea luminii. Aşa cum omul are nevoie de aer, aşa cum peştele trebuie să se scalde în apă, arborele trebuie să se scalde în lumină. Căci, înfipt în pământ prin rădăcinile sale, înfipt în stele prin ramurile sale, el e drumul ce duce de la stele spre noi. Acest arbore, născut orb, îşi desfăşurase deci în noapte puternica musculatură, pipăise de la un perete la celălalt, se clătinase, iar drama se imprimase în răsucirile lui. Apoi, spărgându-şi o lucarnă în direcţia soarelui, ţâşnise drept ca un trunchi de coloană, iar eu asistam, cu detaşarea istoricului, la mişcările victoriei sale.

  Contrastând magnific cu nodurile ghemuite pentru efort ale trupului său din sicriu, se desfăşura cu calm, etalându-şi ca pe o masă întinsă, frunzişul în care soarele era servit, alăptat de cerul însuşi, hrănit cu bogăţie de către zei.

  Îl vedeam în fiecare zi în zori, trezindu-se din vârf până la rădăcini. Căci era încărcat de păsări. Şi încă din zori începea să trăiască şi să cânte, apoi, o dată soarele apărut, dădea drumul proviziilor sale în cer asemenea unui bătrân şi blajin păstor, arborele meu – casă, arborele meu – palat ce rămânea gol până seara…

  Astfel povestea el, iar noi ştiam că e nevoie să priveşti îndelung arborele pentru ca el să se nască în tine. Şi fiecare îl invidia pe acela ce purta în inimă această masă de frunziş şi de păsări.
„Când, mă întrebau ei, când se va sfârşi războiul? Şi noi am vrea să înţelegem lucrurile. A venit timpul să ne împlinim…

Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela