Păşeşte-ncet, să nu deştepţi tăcerea,
Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu
Şi-ascunde-ţi bucuria ori durerea,
Să te presimt abia, să nu te ştiu,
Abia să te presimt ca pe-un parfum
De floare scuturată timpuriu…
Căci pe-al tău suflet mândru, orişicum,
O clipă-am fost stapân… Păşeşte-ncet…
Nu tulbura nici praful de pe drum…
Un clopot e un suflet de poet…
Nici rochia-ţi foşnind să nu-l atingă,
Să nu se redeştepte un regret…
Acum când izbutise să se-nvingă
Şi gândurile vechi să şi le-adune,
O, lasă-l în tăcere să se stingă:
Păşeşte-ncet… nici un cuvânt nu spune.
Căci de-ai vorbi, ca de subt bolţi profunde
De pretutindeni, ca să mă răzbune,
Ecouri mustrătoare ţi-ar răspunde.
