11 februarie 2016

Fluxul memoriei – A. E. Baconsky



I
Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic, 
Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;
Ca arborii din iarna cețoasă mă ridic
Și-mi scutur amintirea – zăpada mea tîrzie.

II
Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc – și totusi ce multi sînt anii mei, 
Sau poate că sînt anii pierduți de fiecare, 
Care-mi apar în preajmă, obositori și grei ...
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar
Și-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune
Că anii mei cu fructul lor amar, 
Au ars pe cîmpuri goale și s-au facut cărbune.
Au fost incendii, sînge – și dacă azi mai sînt, 
E că sub cerul țării ursit am fost să stărui
Și să colind pe drumuri si să trezesc cîntînd, 
Mareea amintirii spre țărmul fiecărui.”

III
Timpul trecut nu-i nimeni să-l poata învia, 
Chiar dacã-mi vine poate să strig în gura mare :
– Ani rătaciți, eu nu v-am trăit !
Prin viața mea
Parcă ati trecut odată ca ploile cu soare.
Iesiți din ceața mării pustii – iesiți din ceață
Ca niste porturi albe din Sudul însorit !
Iesiți din ceatã, nu v-am trăit, iesiți din ceață, 
Ani rãtăcișți !
Dar anii s-au stins, s-au risipit, 
S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba...
Aceste păsări sure sînt numai amintiri –
În pieptul toamnei, codrul roșcat îsi lasă barba
Si semne-mi fac din zare mestecenii subțiri.

IV
Dar strigătul ramîne înăbușit în piept.
Nu chem pe nimeni – toate așa au fost să fie –
Nu mi-a fost scris să caut, să cer si să aștept
Si-oricît de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.

V
Ard gîndurile-n febra acestor amintiri, 
Și-n piept acum zvîcnește-o vîrstă nouă.
Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri, 
Spre fulgerele nopții cu brațele-amîndouă.
Stau si rostesc din cînd în cînd tîrziu :
– Orașe mari si cîmpuri tăcute, noapte bună !
S-a desfrunzit copacul mare-al nopții, 
Frunze de aur – stelele
Dorm leganîndu-se lin
Pe fața lucie
A marilor lacuri vulcanice.

VI
Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic –
Dar drumul duce poate departe înainte.
Păsări de miazăzi, cu voi despic
Și eu văzduhul.
Iată, nu-mi mai aduc aminte.
Dormiți în suflet, glasuri de demult, 
Imagini dureroase, dormți ca-n templul mării
Epavele de fosfor.
Nu vreau să vă ascult, 
Sus pe covertă-mi place s-ascult corăbierii.
Dormiti în suflet, amintiri, 
Cum dorm în scoici marine furtuni și naufragii –
Tu, vînt de primăvară ce-n pieptul meu respiri, 
Adu-mi din codri frunza ce stăpînește fagii, 
Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Și șoaptele din ierburi și tremurul luminii, 
Și-apoi cîndva-ntr-o noapte neștiută
Dă-mi somnul alb pe care-l poartă crinii. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...