Fluxul memoriei – A. E. Baconsky

I

Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic, 

Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;

Ca arborii din iarna cețoasă mă ridic

Și-mi scutur amintirea – zăpada mea tîrzie.

II

Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.

Îi recunosc – și totusi ce mulți sînt anii mei, 

Sau poate că sînt anii pierduți de fiecare, 

Care-mi apar în preajmă, obositori și grei ...

Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar

Și-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune

Că anii mei cu fructul lor amar, 

Au ars pe cîmpuri goale și s-au facut cărbune.

Au fost incendii, sînge – și dacă azi mai sînt, 

E că sub cerul țării ursit am fost să stărui

Și să colind pe drumuri si să trezesc cîntînd, 

Mareea amintirii spre țărmul fiecărui.”

III

Timpul trecut nu-i nimeni să-l poata învia, 

Chiar dacă-mi vine poate să strig în gura mare :

– Ani rătaciți, eu nu v-am trăit !

Prin viața mea

Parcă ati trecut odată ca ploile cu soare.

Iesiți din ceața mării pustii – iesiți din ceață

Ca niste porturi albe din Sudul însorit !

Iesiți din ceată, nu v-am trăit, iesiți din ceață, 

Ani rătăciți !

Dar anii s-au stins, s-au risipit, 

S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba...

Aceste păsări sure sînt numai amintiri –

În pieptul toamnei, codrul roșcat își lasă barba

Și semne-mi fac din zare mestecenii subțiri.

IV

Dar strigătul ramîne înăbușit în piept.

Nu chem pe nimeni – toate așa au fost să fie –

Nu mi-a fost scris să caut, să cer si să aștept

Si-oricît de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.

V

Ard gîndurile-n febra acestor amintiri, 

Și-n piept acum zvîcnește-o vîrstă nouă.

Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri, 

Spre fulgerele nopții cu brațele-amîndouă.

Stau si rostesc din cînd în cînd tîrziu :

– Orașe mari si cîmpuri tăcute, noapte bună !

S-a desfrunzit copacul mare-al nopții, 

Frunze de aur – stelele

Dorm leganîndu-se lin

Pe fața lucie

A marilor lacuri vulcanice.

VI

Din cîte se-ntîmplară nu pot să uit nimic –

Dar drumul duce poate departe înainte.

Păsări de miazăzi, cu voi despic

Și eu văzduhul.

Iată, nu-mi mai aduc aminte.

Dormiți în suflet, glasuri de demult, 

Imagini dureroase, dormți ca-n templul mării

Epavele de fosfor.

Nu vreau să vă ascult, 

Sus pe covertă-mi place s-ascult corăbierii.

Dormiti în suflet, amintiri, 

Cum dorm în scoici marine furtuni și naufragii –

Tu, vînt de primăvară ce-n pieptul meu respiri, 

Adu-mi din codri frunza ce stăpînește fagii, 

Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc

Și șoaptele din ierburi și tremurul luminii, 

Și-apoi cîndva-ntr-o noapte neștiută

Dă-mi somnul alb pe care-l poartă crinii.