Iar apoi există poeți care sunt artiști
Și muncesc să își geluiască versurile
Cum se străduiește cu scândurile tâmplarul!...
Ce jalnic e să nu știi să înflorești !
Și să trebuiască să pui vers peste vers, cum ai nălța un zid
Să vezi dacă-i bine, și să scoți de acolo dacă nu e bine!...
Când se știe că singura casă artistică e întreg Pământul
Ce-și schimbă înfățișaea, dar rămâne mereu bună, mereu același.
Mă gândesc la toate acestea, nu ca unul care gândește, ci negândind,
Dar care privește florile, surâzând...
Dar care surâde, florile privind...
Nu-mi dau seama dacă ele mă înțeleg
Nici dacă eu le înțeleg pe ele,
Știu numai că adevărul este în ele și-n mine
Și în divinitatea noastră comună,
Adică în faptul că ne încredințăm Pământului trecerea și trăirea
Oploșindu-ne la pieptul Anotimpurilor, mulțumiți că ne poartă,
Lăsând valurile să ne cânte să ne-adoarmă,
Și să ne ia toate visele care ar putea să ne tulbure somnul.
