Foto: Veronika Pinke
În seara în care coboram de pe muntele meu pe versantul unde nu mai cunoşteam pe nimeni, ca un om deja condus în pământ de îngeri tăcuţi, m-am simţit împăcat cu bătrâneţea care se apropie! Şi că sunt un copac greu de ramuri, întărit de noduri şi riduri, îmbălsămat parcă de timp în pergamentul degetelor mele, şi atât de greu de rănit, ca şi cum aş fi devenit deja eu însumi. Şi-mi spuneam: „Pe cel care a îmbătrânit astfel, cum ar putea tiranul să-l înspăimânte cu mirosul supliciilor, care e miros de lapte acru, şi să schimbe ceva în el, de vreme ce toată viaţa îi stă în spate, ca un veşmânt desfăcut ce nu se mai ţine decât într-un cordon?
Eu am deja un loc în memoria oamenilor. Şi o renegare din partea mea n-ar mai avea sens”.
De asemenea, m-am simţit împăcat că sunt dezlegat de toate piedicile, ca şi cum toată această carne zbârcită o schimbaserăm în invizibil şi aripi. Ca şi cum m-aş fi plimbat, în sfârşit. Născut din mine însumi, în tovărăşia acelui arhanghel pe care-l căutaserăm atât. Ca şi cum, părăsind vechiul înveliş, mă regăseam extraordinar de tânăr. Această tinereţe era dintre cele care atacă veşnicia, nu tumultul vieţii, la fiecare început de zi. Era făcută din spaţiu şi timp. Mi se părea că devin veşnic, împlinindu-mi devenirea.
Mi se părea, deopotrivă, că sunt asemenea celui care întâlneşte în drumul său o fată înjunghiată. O poartă în braţele sale noduroase, palidă şi absentă, ca pe o povară de trandafiri, cufundată în somn de o fulgerare de oţel, sprijinindu-şi, aproape surâzătoare, fruntea albă pe umărul înaripat al morţii, şi o conduce înspre câmpia unde va fi vindecată.
„Frumoasă adormită pe care o voi umple de viaţa mea, căci nu mă mai interesez nici de vanităţile, nici de mâniile, nici de pretenţiile oamenilor, nici de bunurile care-mi pot reveni, nici de relele care mă pot lovi, ci doar de ceea ce voi fi schimbându-mă, şi iată că, purtându-mi povara înspre vindecătorii din câmpie, voi deveni lumină a ochilor, şuviţă de păr pe o frunte neîntinată, iar dacă, vindecată fiind, o învăţ să se roage, sufletul neprihănit o va face să stea dreaptă, ca tulpina unei flori bine sprijinită în rădăcini…”.
Eu nu sunt închis în trupul meu care trosneşte asemenea unei scoarţe îmbătrânite. În timpul coborârii încete pe versantul muntelui meu, târăsc parcă, după mine, asemenea unui veşmânt, toate dealurile şi toate câmpiile şi, ici şi colo presărate, luminile caselor mele aidoma unor stele de aur. Mă înclin, greu de darurile mele, ca un copac.
Poporul meu adormit, te binecuvântez, dormi mai departe.
Soarele să nu vă scoată curând din noaptea blândă! Oraşul meu să aibă dreptul la mai multă odihnă, înainte de a-şi încerca, în zori, elitrele pentru muncă. Cei loviţi ieri de nenorocire şi pentru care noaptea e o amânare, să aştepte înainte de a-şi relua doliul, sau mizeria, sau condamnarea, sau lepra care s-a răspândit. Să rămână încă în sânul Domnului, iertaţi, adăpostiţi.
Eu vă voi lua în grijă.
Te veghez, poporul meu: dormi.
Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela
