Foto: Veronika Pinke
Mi s-a părut seara,că pe vîrful muntelui meu coboram pe versantul generaţiilor noi, din care nici un obraz nu-mi era cunoscut, obosit dinainte de cuvintele oamenilor şi nemaigăsind în zgomotul convoaielor şi nicovalelor cântul inimii lor – şi golit de ei ca şi cum nu le-aş fi cunoscut limba, apăsător în faţa unui viitor care nu mă mai privea – dus în pământ, mi se părea, desperând de mine însumi, zidit în dosul acestui perete gros de egoism (Doamne, spuneam, ţi-ai întors faţa de la mine, iată pentru ce îi părăsesc pe oameni), şi mă întrebam ce anume mă dezamăgise în comportarea lor.
Nici o uneltire din partea lor. Pentru ce să-mi încarc câmpiile cu turme noi? Pentru ce să zidesc turnuri noi palatului meu, când deja îmi târam veşmântul dintr-o încăpere în alta, ca o corabie în necuprinsul mării? Pentru ce să hrănesc alţi sclavi, când, deja, şapte sau opt în spatele fiecărei porţi stăteau ca stâlpii casei mele şi-i întâlneam de-a lungul coridoarelor, lipindu-se de ziduri la trecerea mea sau la simplul foşnet al veşmintelor mele? Pentru ce să capturez alte femei, când deja le ferecam în tăcerea mea, căci învăţaserăm să nu mai ascult, ca să pot auzi? Şi priveam la somnul lor, după ce le cădeau pleoapele, iar ochii le erau prinşi în catifeaua aceasta… Le părăseam atunci, plin de dorinţa de a urca în turnul cel mai înalt, ce împungea stelele, şi de a primi ca pe o revelaţie înţelesul somnului lor, în care dorm certurile, gândurile mărunte, manevrele degradante, vanităţile care li se întorc în inimă o dată cu ziua, atunci când nu mai poate fi vorba pentru de decât de a o lua înaintea alteia şi a o detrona în inima mea (Dar dacă uitam cuvintele lor, nu mai rămânea decât un joc de păsări şi dulceaţa lacrimilor…).
Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela
