Pictură: Hu Jun Di
Cătam un țel nedslușit pe drumul
Din mlaștinile câmpului latin...
Amestecat cu seara și cu fumul,
Mă afundam în propriu-mi venin,
Și nici o fiară nu-mi ieșea în cale
S-o pun blazon poemului de chin
Nici o răspântie în vasta jale,
Nici codrul cu-arătări ca în acea
Comedie divină, spaimă dragă,
Purtată-n gând, ce-atâta îmi plăcea,
În care rătăcisem ziua-ntreagă
Și-al cărei caier visul meu torcea.
Trecut, cu mult de mizeul vieții, încă
Urcam lăuntric veștedul meu șes,
Și orice piatră îmi părea o stâncă
Iar eu din toți s-o duc în spate-ales,
Orice hârtop prăpastie adâncă
Și iad de unde n-aveam să mai ies.
Când, iată-n zumzet de alexandrini
Ce tânăr trist cu ochi de petunii,
Ivit pe dulci coline de măslni,
Mă cheamă sub prietenia lunii ?
Mă aninai de pașii lui senini
Cum, strânși pe-aripi de albatroși, lăstunii
Trec toamna marea când furtuni i-au prins.
Și în ilotul tulbure-al durerii
O blândă limpezime s-a aprins.
Cum săruta-voi mâinile tăcerii
Ce peste mine simple s-au întins
Boltând deasupră-mi tot azurul verii ?
În inima-mi de-atunci-a pus sigiliu
Cu aurul de vremuri neatins,
Stai tu, izbăvitorule Virgiliu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu