Pictură: Pier Toffoletti
Sunt totodată o fiinţă în mare măsură conştientă de ceea ce reprezint. Din când în când îl dau naibii pe cel de al doilea eu, care-l analizează şi-l critică pe primul, care nu-i permite să se dăruiască în întregime nici unei impresii, nici unei activităţi, nici unui sentiment, nici unei plăceri, nici unei pasiuni. Poate că, în acest caz, conştiinţa de sine este marca unei înalte dezvoltări intelectuale, dar tot ea este cea care îţi slăbeşte nespus de mult puterea de a simţi. A purta veşnic în tine critica vigilentă a propriei tale fiinţe, înseamnă a desprinde o parte din spiritul tău necesară pentru asta şi a simţi viaţa şi impulsurile ei nu cu toată fiinţa ta, ci numai cu restul rămas.
Asta-i la fel de chinuitor, cum ar fi pentru o pasăre zborul cu o singură aripă. În plus, conştiinţa de sine mult prea dezvoltată îţi răpeşte capacitatea de acţiune. Dacă n-ar fi fost asta, Hamlet l-ar fi înjunghiat pe bătrân chiar din primul act şi ar fi preluat succesiunea pe deplin liniştit.
Chiar dacă lucrul acesta mă fereşte uneori de acţiuni necugetate, îmi dă în schimb o stare de plictiseală şi de imposibilitate de a mă concentra în exclusivitate într-o anumită direcţie. Port în mine două euri contradictorii, căci în timp ce unul recunoaşte adevărul şi critică, celălalt trăieşte doar pe jumătate, lipsit de orice fermitate, Mă chinuie gândul că n-am să mă scutur niciodată de jugul ăsta, că dimpotrivă, cu cât mintea mea se va cultiva mai mult, cu atât şi conştiinţa de sine va deveni tot mai exactă, că şi pe patul de moarte voi continua să-l critic pe Ploszowski muribundul, până când febra nu-mi va cuprinde creierul.
Henryk Sienkiewicz, în Aniela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu