Anatoly Metlan Art
„Cînd doar cu aripi te mai pot întoarce si cu privire te mai pot opri,
în mine-ngheatã florile tîrzii si-un cuib de nea în hãu de suflet zace.
O pasãre abstractã te mai zboarã. O aripã îti taie drumul stîng.
Sub boltã, dintr-o lacrimã de cearã, îti intuiesc plecãrile si plîng.
Copil ce-nveti a crede-n sentimente, lucoarea ta în vãz strãin respir.
În ploi de grindinã cu gust de mir te recunosc în umbre inocente.
Refuz sã te ating, sã fac risipã de rãsuflãri prin spatiu sideral.
De te închipui mã rãneste clipa înfrîntã de chemãri surpate-n val.
Din zi în zi devii tot mai secretã; o tainã zãvorîtã dinadins
în naos de nisip si nufãr nins, între copaci si cearcãne de cretã.
Te inventez în zborul frunzei. Parcã-n zidiri ciudate-n umbra ta mã-nchid.
Te-mbracã crengi în straie de mesteacãn. Pe trunchiul tãu cu crini de nacru ning.
De dorul tãu, strãino si iubit-o, mã întrupez din vijelii prelungi.
Incendiatã de surpãri de fulgi, reinventez lumina ce-ai strivit-o.
Sînt doar un rãtãcit printre hotare ce se dilatã între muri de fum.
Un duh pribeag îngenuncheazã-n zare; ne osîndeste la acelasi drum.
Ca vifor transformat în strãlucire, cu-o ultimã dorintã de înalt,
ning cu sclipiri de irisi si bazalt, ning fãrã milã-n cer din amintire.
Ning cu nãlbari înapoiati de razã, cu mucava si stele de velur.
Înfãsuratã în zãpadã rozã, aprinzi în turn opaitul azur.
Cît umbra ta tãrîm silhui strãbate si sîngele pulseazã-n lemn încins,
tot prevestind venirea ta din vis, în carnea mea o pasãre se zbate.
Din fîlfîiri tãiate-n vãl de ceatã croiesti pe batolit un duh damnat.
Pãcat cã te întorci din altã viatã în timpul meu la iarnã condamnat.
Si n-am nici ramuri sã te pot cuprinde; si mîinile îmi ard în flori de mosc.
Abia mai stiu în crug sã recunosc aceastã aripã ce-n ochi se-aprinde.
Un zbor de înger în adînc mã doare. Nu-mi mai sãrutã umbra ta.
Te rãtãceste-n zi de sãrbãtoare lumina focului erupt din stea.
Doar din ecouri si vibrãri de nufãr te recompun în orele de vînt.
Te reînvît din verbe de nicicînd. Privirea ta prin vise o mai sufãr.
Cînd pasãrea albastrã te mai zboarã si te omit din orice anotimp,
abia mai stiu de-ai fost în zi de soare copilul ce-a crezut o clipã-n timp.”
Sursa: http://poezia.3x.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu