20 iunie 2018

Termometrul dragostei – Romain Rolland

Anna Razumovskaya Art

Chiar dac-ar fi vrut, Assia și Marc tot n-ar fi putut să hoinărească, înlănțuiți, privind cu duioșie la oscilațiile termometrului dragostei. Amîndoi trebuiau să-și cîștige existența. Marc lucra într-o instituție care se ocupa cu vinderea și instalarea aparatelor de radio. Assia făcea traduceri din limba rusă pentru o editură; traducea de asemenea și bătea la mașină scrisori comerciale pentru o firmă de export. Nu se vedeau decît la ora prînzului și seara, adeseori foarte tîrziu. Dar munca nu  înăbușea „celălalt gînd”. Acesta se cuibărește într-o încăpere fără aer, unde dospește. „Celălalt gînd”, năzuința nepotolită a caravanei care merge spre izvor în noaptea înstelată, prin nisipurile posomorite și dogoritoare…
— O, noapte! O, izvor! Trebuie să te regăsesc searbăd, nerăcoritor și tulburat! Setea mea nepotolită se întețește.
Se regăseau în fiecare seară, cu un freamăt de așteptare și o nevoie din ce în ce mai mistuitoare. Se desprindeau unul de altul nemulțumiți și, deși nu îndrăzneau să și-o mărturisească, dezamăgiți. Dar, în timp ce Marc se înverșuna tot mai mult s-o urmărească – pe măsură ce ea îi scăpa – în timp ce el voia să stăpînească tot mai mult ființa iubită, să nu mai lase nici un ungher din lumea și din gîndul ei în care el să nu fi pătruns, Assia se încorda, își dădea seama cu o amărăciune trufașă de hotarele iubirii din ființa ei:
—Îți deschid porțile, pentru că vreau. Intră! Dar numai pînă aici. Mai departe nu vei merge.
Descoperea, dincolo de porțile inimii ei, spații nesfîrșite, unde nimeni n-avea dreptul să pătrundă. Nici ea singură nu le explorase, se pierdeau în depărtări: Sufletul.
—Trupul, inima mea sînt ale tale. Dar sufletul, nu ! Sufletuleste al meu. E al meu? Sau eu a lui?
Și el voia tocmai sufletul!
Dar ea nu mai credea însufletul acesta! își tăiase sufletul o dată cu părul. Nici nu mai folosea cuvîntul acesta găunos. Spunea: „Eu, nevoile mele, drepturile mele”. Cine oare îi aduse din nou în minte cuvîntul ăsta vechi, cîntecul ăsta răsuflat? Annette. Pînă la urmă dibuise neînțelegerea care creștea între cei doi copii și pe care ei i-o ascundeau. Erau prea pătimași amîndoi pentru a fi dibaci. Ceea ce ascundeau ei sărea în ochi. Încruntați,  încordați, păreau două fiare care se înfruntă, care se feresc una de alta, dar se vor.
—Ești a mea! 
—Sînt a mea!
Dar dacă ar fi luat cineva în serios cuvintele celei care se refuza, femeia s-ar fi aruncat asupra bărbatului, strigînd:
 — Ia-mă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...