"Se întinse pe jos cît era de lungă, cu burta și coatele lipite de podea, ca să citească mai bine. Ce șuvoi… I se părea că-și scaldă trupul în el. Citi, fără să judece, fără să încerce a-și face vreo părere, fără să înțeleagă bine. Era pentru ea o lume atît de deosebită! Dar din fiecare rînd, din fiecare undă a șuvoiului se desprindea pentru ea o femeie, o femeie iubitoare și îndurerată, dar curajoasă în durerea și în înflăcărarea ei, o femeie care îl domina pe celălalt, „pe acest bărbat”, de la înălțimea sufletului ei mîndru, care îl călăuzea, ținîndu-l de mînă și a cărei duioasă energie îl întărea, o femeie care se jertfea, care, la sfîrșit, îl mîngîia că o jertfise. Iar el, bărbatul, era pe lîngă ea o ființă nenorocită și vrednică de milă, care a văzut fericirea trecîndu-i prin față, dar n-a avut tăria s-o apuce, care și-a dat atît de bine seama că alungind această fericire se nimicește, încît a scris cu mîna lui greoaie pe cutia unde se aflau scrisorile:
Fericirea mea ucisă
George nu citi acest strigăt decît la sfîrșit, în timp ce se ostenea s-adune scrisorile răspîndite. Se opri. Se culcă pe spate, cu mîinile sub cap. Privea un trandafir roșu, prins de marginea ferestrei, pe care-l mișca vîntul prevestitor de furtună. În jurul ei, pe podea, simfonia aceea mută a iubirii."
(Romain Rolland, în Inimă vrajită)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu